CCR ÎNTREBĂRĂ JUSTIȚIE ROMÂNILOR NEVIVOȚI AREȚIȚI - Motive pentru care art. 539 din Legea de procedură penală privind obstacolele în calea obținerii despăgubirilor pentru deținuți sau deținuți, apoi eliberat: „Orice acțiune a statului, chiar și legală, da (2023)

Nu este suficient ca despăgubirile să fie acordate doar în cazurile în care privarea de libertate a avut loc în cursul procesului penal.ilegal(adica judecat contrar prevederilor procedurii penale), dar ar trebui oferit si in situatiile in care este amenintata o pedeapsa cu inchisoareape nedrept- un fapt confirmat prin plata finală sau clasificarea finală a procesului.

Aceasta este decizia nr. 136 din 3 martie 2021, prezidată de Curtea Constituțională a RomânieiSudac Valer Dornean(foto din mijloc)- declarat neconstituțional în întregime art. 539 din Legea de procedură penală, care împiedica până acum românii achitați legal sau ale căror cauze erau arhivate să primească despăgubiri pentru arestul preventiv sau arest la domiciliu la care erau supuși în procesul penal.

Deși excepția de neconstituționalitate se referă doar la art. 539 de perechi din 2 CPC, Tribunalul a analizat ambele paragrafe ale articolului, care au urmat:

„Dreptul la despăgubiri pentru daune în caz de privare ilegală de libertate

§ 1. Persoana care a fost privată ilegal de libertate în cadrul unui proces penal are, de asemenea, dreptul la despăgubiri.

(2) Deţinerea ilegalădupă caz, hotărârea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului completului pregătitor, precum și hotărârea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței judecătorești competente, se stabilesc prin ordin al ministrului de stat. auzi cazul..

HKR a stabilit că următoarele prevederi ale Constituției au fost încălcate de articolul menționat:

- bucată. 1 Dar. 3:„România este un stat democratic și social bazat pe statul de drept, în care demnitatea umană, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă cele mai înalte valori, în spiritul tradițiilor democratice. ale poporului român și idealurile revoluției din decembrie 1989 și sunt garantate”;

- bucată. 23 alin 1:„Libertatea individuală și siguranța personală sunt inviolabile”;

- bucată. 52 de linii. 3. teza I:„Statul este responsabil financiar pentru daunele cauzate de erori judiciare”.

Furios Picat RIL

Astfel, HKP a constatat că limitarea despăgubirilor la cazurile de detenție ilegală este neconstituțională și, ceea ce este foarte important, că sunt suficiente ordinul ministrului de stat și decizia definitivă a judecătorului de la paragraful 2, ar fi ordinul de secretizare, că este, ordinea eliberării. Cu alte cuvinte: nu mai este nevoie de un regulament sau de o hotărâre judecătorească specială care să stabilească nelegalitatea arestului preventiv sau la domiciliu. Reținem acest fapt deoarece acest obstacol anormal a fost introdus printr-o decizie de recurs în interesul Legii nr. Regulamentul-lege nr. 15/2017 emisă de Curtea Supremă de Casație și justiție(click aici pentru a citi).

Totuși, în decizia publicată vineri, 7 mai 2021, CCR introduce două nuanțe:

- Răspunderea statului de a plăti despăgubiri ca urmare a detenției ilegale poate fi limitată dacă fostul inculpat a încercat să împiedice descoperirea adevărului sau a comis abateri în timpul procesului penal;

- despăgubirea pentru privarea ilegală de libertate (preventivă sau familială) poate fi acordată numai în cazurile de încadrare sau achitare conform art. 16 perechi 1 lit. a)-d) Legea procesuală penală. Pentru alte motive - la lit. e) - respectiv j) - o persoană poate cere continuarea procesului penal în vederea obținerii achitării și pe această bază să își exercite dreptul la despăgubiri pentru daune.

Chiar și criminalii au dreptul la despăgubiri

Înainte de a vă prezenta conținutul deciziei Curții Supreme, vom reține încă un lucru: Curtea Constituțională reamintește că cei care sunt condamnați definitiv au și dreptul la despăgubiri pentru prejudicii în caz de detenție ilegală (și astfel încălcarea prevederilor procedură).

De asemenea, vă informăm că decizia relevantă a fost luată cu 7 voturi „pentru” și 2 „împotrivă”, cu o opinie disidentă din partea Comisiei.Sudac Simina Tanasescu(foto în stânga)și Lívia Stanciu(poza din dreapta).

Iată principalele părți ale deciziei CCR:

„20. Analizând conținutul normativ al art. 539 CPP, Curtea reține că reglementează dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat unei persoane față de care i-au fost impuse măsuri preventive constând în privarea de libertate sau alte măsuri de fapt cu efect similar care nu sunt prevăzute de lege. Dacă aceste din urmă măsuri se încadrează în cadrul textului criticat, atunci din punct de vedere al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să se distingă cele care au fost luate legal de cele care le-au încălcat.

21. Măsurile preventive sunt instituții de drept procesual penal cu caracter coercitiv care împiedică suspectul sau învinuitul să întreprindă anumite acțiuni care pot afecta negativ mersul procesului penal sau realizarea scopului acesteia. pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica suspectul sau învinuitul să evite urmărirea sau judecata penală sau săvârșirea unei alte infracțiuni [Decizia nr.]. Atât măsura preventivă, cât și măsura preventivă a arestului la domiciliu, prin natura/esența, durata, efectele, modalitatea de implementare și intensitatea, reprezintă o ingerință semnificativă în dreptul individului la libertate [Decyzja nr. 2007/2007, p. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, pct. 26]. Privarea de libertate poate avea mai multe forme, care nu sunt întotdeauna asemănătoare cu privarea de libertate, și ar trebui evaluată nu după formă, ci după conținut, cum ar fi obligația de a rămâne într-un spațiu închis, izolarea de societate și familie, încetarea mandatului oficial. îndatoriri, izolarea de societate și familie, încetarea atribuțiilor de serviciu, izolarea de societate și familie, lipsa contactului liber cu diferite categorii de persoane [Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15]. Întrucât, prin luarea măsurilor preventive, dreptul fundamental la inviolabilitatea persoanei, și deci libertatea individului, nici legislația națională (Legea de procedură penală, art. 23 din Constituția României) și nici legislația europeană (art. 5 din Apărare). Convenția) poate fi ignorată a drepturilor omului și a libertăților fundamentale) au instituit o serie de garanții procedurale pentru a evita abuzul și arbitrariul în adoptarea, menținerea, prelungirea și confirmarea acestora, transferate într-o serie de condiții cumulative [Decizia nr. 303 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, pct. 18]. (...)

25. Problema de drept pe care Curtea Constituțională trebuie să o examineze se referă la existența unei măsuri preventive privative de libertate care îndeplinește condițiile de legalitate prevăzute de Legea de procedură penală și articolul 2 din Convenție. 5 sec. 1 lit. c) Convenție, care este așadar dispusă prin lege, dar care devine nedreaptă ca urmare a soluției care respinge legitimitatea acuzației penale formulate.

26. Curtea reține că, spre deosebire de probele pe care se întemeiază condamnarea, care trebuie să fie de necontestat și din care trebuie să se desprindă dincolo de orice îndoială rezonabilă că învinuitul a săvârșit infracțiunea pentru care este judecat, proba-tip ce se impunea a ordona măsuri preventive este capacitatea de a stabili sentimente sau apare „îndoiala”. Acesta din urmă trebuie să fie „rezonabil”. Având în vedere că termenul „rezonabil” nu se încadrează în definiția specifică dreptului penal sau drept procesual penal, Curtea reține că legiuitorul a avut în vedere sensul obișnuit și adevărat al termenului. Prin urmare, termenul de „suspiciune rezonabilă” înseamnă existența unor probe din care, printr-un raționament echilibrat, firesc și liber, se poate trage o concluzie credibilă că suspectul sau învinuitul a săvârșit o infracțiune.[Decizia nr. 185 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017, pct. 19.].

27. Faptele care ridică suspiciuni și justifică arestarea unei persoane nu pot fi de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a formula o acuzație anume care trebuie dovedită în etapele ulterioare ale anchetei. Absența urmăririi penale sau a trimiterii în instanță nu înseamnă neapărat că scopul privării de libertate este incompatibil cu articolul 5 alineatul (1) litera (c); existența acestui scop trebuie considerată independent de punerea în aplicare a acestuia, întrucât textul citat nu impune autorității de arestare să adune suficiente probe în momentul arestării sau reținerii pentru a forma un rechizitoriu complet [Decyzja din 29 noiembrie 2007, 2016]. Regatul Unit, punctul 53, hotărârea din 28 octombrie 1994, Murray împotriva Regatului Unit, punctele 55 și 67, sau hotărârea din 16 octombrie 2001, O'Hara împotriva Regatului Unit, punctul 36]. (...)

30. Decizie de clasificare dată în conformitate cu art. 16 sec. 1 lit. a)-d) din Legea de procedură penală sau o achitare nu califică drept nelegală privarea de libertate expresă sau tacită pronunțată în procesul penal, ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 539 CPP înainte de această ipoteză, ele exclud dreptul unei persoane la despăgubiri.

31. Referindu-se la această situație normativă, Curtea a apreciat că dreptul la despăgubiri pentru prejudicii în caz de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzut la art. 539 din Legea de procedură penală, reprezintă preluarea prevederilor art. 5, paragraful 5 din Convenție de către autoritatea națională responsabilă de procesul penal, al cărei nivel de protecție este minim, iar statele membre sunt autorizate prin legislația națională să asigure , protecția juridică și libertatea persoanei, reglementarea dreptului la despăgubire și în alte situații care nu sunt prevăzute expres de art. 5 sec. 5 din Convenție [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, sec. 17].

32. Curtea reține că în practica sa judiciară privind art. 539 din Legea de procedură penală prevede că procedura de despăgubire a prejudiciului material sau moral în cazurile de lipsire ilegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în Legea de procedură penală. Prevederea acestor norme de procedură penală în prezentul act normativ este importantă din punctul de vedere al instituirii unui regim juridic special pentru această formă a răspunderii statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, drept comun, precum non- răspunderea civilă contractuală, reglementată de art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul Cod civil. Prin urmare, procedura prevăzută de art. 539 CPP este o procedură specială care se abate de la dreptul cutumiar și se bazează pe principiul specialia generalibus derogant. În plus, o procedură specială, reglementată de art. 539 din Legea de procedură penală, se referă doar la cazurile de privare ilegală de libertate, iar nu la alte drepturi fundamentale ale omului, a căror încălcare ar trebui invocată pe un alt temei legal, de ex. la prevederile art. 252 și 253 din Codul civil sau art. 8. Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care reglementează efectele încălcării drepturilor personale neproprietate, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată [a se vedea Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, pct. 22 sau Hotărârea nr. 133 din 9 martie 2017, pct. 20].

33. Art. Strada 539. 2 din Legea de procedură penală în interpretarea deciziei numărul 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea Supremă de Casație - Colecția competentă pentru soluționarea recursurilor în interesul 34 și 35, de regulă, numai instanța penală permite stabilirea nelegalității pedepsei închisorii în procesul penal, ceea ce înseamnă că instanța civilă rămâne competentă să judece repararea prejudiciului prevăzut la art. la concluziile procesului penal, dar în acest sens nu poate fi folosită de o achitare, întrucât decizia însăși nu consideră că privarea de libertate este nelegală.

34. Din cele de mai sus rezultă că dreptul procesual penal reglementează o procedură specială de despăgubire a prejudiciului patrimonial sau moral cauzat prin privarea de libertate ilegală pronunțată în procesul penal, fără a ține seama, într-un fel sau altul, de rezultatul hotărârii judecătorești. , ceea ce înseamnă că privarea de libertate pronunțată potrivit legii, în cursul procesului penal, în niciun caz nu se poate dobândi dreptul la despăgubiri pentru prejudicii ca urmare a faptului că persoana a fost achitată/nedusă în judecată în temeiul art. 16 sec. 1 lit. a)-d) din Legea de procedură penală.Textul restrictiv al art. 539 CPP exclude punerea în aplicare a acestei răspunderi, ceea ce înseamnă că încălcarea inviolabilității libertății individuale în speță nu este recunoscută de lege ca faptă ilegală de natură penală. responsabilitatea statului și poate fi folosit în fața Judecătoriei Civile tocmai pentru că sistemul normativ valabil nu califică ipoteza drept act ilegal. În consecință, Curtea observă că, deși libertatea individului a fost îngrădită în cursul procesului penal, ceea ce s-a dovedit a fi o restrângere justă/ineoială, persoana în cauză a fost exclusă din proces, iar prejudiciul suferit rămâne nereparat.Prin urmare, este de competența Curții Constituționale să stabilească dacă un astfel de caz de excludere a răspunderii statului îndeplinește cerințele art. 1 nr. 3, art. 23 nr. 1 și art. 52 nr. 3 prima teză. Constituţie. (...)

37. Măsurile provizorii luate în cursul procedurilor penale reprezintă o restrângere gravă/importantă a libertății unei persoane. Chiar dacă textul constituțional permite limitarea libertății individuale pentru a asigura o bună desfășurare a procedurii penale, aceasta nu înseamnă că, indiferent de rezultatul procesului respectiv, încălcarea acelei libertăți nu trebuie corectată. Cu alte cuvinte, rezultatul procesului trebuie considerat un criteriu relevant pentru corectarea nedreptății suferite de persoana în cauză. În cursul procesului penal, statul a folosit o excepție de la principiul inviolabilității libertăților individuale pentru a-și îndeplini una dintre funcțiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, dar prin utilizarea acestui mecanism unic și-a asumat responsabilitatea directă pentru aplicarea acestuia. Astfel, dacă o hotărâre/hotărâre definitivă a instanței stabilește că acuzația penală propusă împotriva unei persoane este neîntemeiată, restricțiile severe impuse libertății sale personale trebuie compensate. În caz contrar, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu care ar putea fi ignorat fără dreptul la despăgubiri ori de câte ori autoritatea de stat ar dori acest lucru. Dreptul la despăgubire nu este așadar un instrument juridic care garantează libertatea individuală (limitată la cazurile și condițiile prevăzute de lege), ci mai degrabă corectarea încălcării acesteia.

38. Dacă statul datorează despăgubiri pentru o măsură preventivă luată în condiții ilegale, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că a încălcat propria ordine juridică, același lucru este valabil și pentru privarea de libertate a unei persoane împotriva căreia, atunci când analizând temeinicia acuzației, statul poate anula prezumția de nevinovăție făcând referire la dreptul necesar la despăgubiri pentru daune. Privarea de libertate în fața unei acuzații formulate, prin determinarea netemeiniciei/inconcordanței acesteia cu realitatea, are ca efect menținerea inechitații/inechitabilității măsurilor de detenție aplicate unei persoane în cursul procesului penal. Situația prezentată indică același grad de gravitate a ingerinței în libertatea individului uman ca și ipoteza privării ilegale de libertate, contrar standardelor procedurale, astfel că în speță dreptul la despăgubire nu poate fi refuzat. Nerespectarea procedurilor legale la impunerea unei măsuri preventive privative de libertate, respingerea corespunzătoare a procesului-verbal penal, învinuirea care a condiționat aplicarea măsurii reținerii, sunt motive care justifică în egală măsură dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de încălcarea libertatea unui individ. , chiar dacă motivele sunt diferite (nelegalitatea măsurii sau învinuirea nefondată). Faptul că abia la încheierea procesului penal se constată că privarea de libertate este justă și nedreaptă nu înseamnă că nu a fost justă și nedreaptă deja la momentul în care a fost stabilită și că, prin urmare, persoana căreia i s-a aplicat măsura a fost impus nu ar fi nedrept.

39. Curtea apreciază că rațiunea de a fi și scopul statului se întemeiază pe cele mai înalte valori cuprinse în art. 1 sec. 3 din Constituție, iar printre acestea se numără și justiția, care asigură nu numai buna funcționare a statului, ci și încrederea publicului în implementarea acesteia, în speță în actul judiciar. Raportul juridic dintre stat și cetățean în procesul penal este un raport de autoritate publică care conferă autorităților posibilitatea de a aplica forța coercitivă a statului în condițiile legii. Aceasta trebuie făcută în limitele prevederilor constituționale și legale, pentru a respecta procedurile prevăzute de lege și drepturile și libertățile fundamentale, principiile dreptului și cele mai înalte valori stabilite în Constituție. Orice acțiune a statului, chiar dacă este legală, dacă datorită scopului său devine nedreaptă/nedreptă pentru cetățean, trebuie să fie însoțită de o măsură normativă adecvată pentru a restabili starea de justiție atât persoanei, cât și societății. Așadar, evaluarea acțiunilor statului exclusiv din perspectivă legalistă - subordonată mecanic respectării procedurilor legale - poate duce la o concluzie greșită în analiza constituționalității unei norme juridice. Prin urmare, ea trebuie ghidată din perspectiva fundamentului existenței statului. Având în vedere că cele mai mari valori sunt înregistrate la art. 1 sec. 3. Constituția este formată din garanții juridice fundamentale care garantează supremația Constituției, rezultă că acestea sunt normele primare de referință în evaluarea constituționalității normelor juridice și, prin urmare, trebuie evaluate corespunzător.

40. Justiția este un concept constituțional care, prin caracterul său moral-filosofic, nu poate fi o normă în sine, ci reprezintă cadrul și măsura acțiunii statului. Societatea cere pe bună dreptate dreptate, iar statul, prin autoritățile sale, are sarcina de a o impune și de a o evalua. Justiția este un element integral și inseparabil al oricărei acțiuni a statului, care se reflectă în drepturile și libertățile fundamentale. Prin urmare, fiecare dintre restricțiile lor trebuie să fie însoțită de un set de garanții care să garanteze societății, pe de o parte, că măsura de stat nu este doar arbitrară, ci și justă și, pe de altă parte, că în cazul unor greșeli , conform aprecierii statului, măsura existentă este cea care poate corecta nedreptatea comisă.Așadar, în ceea ce privește libertatea individuală, devine evident că atunci când justiția se face pe baza unei plângeri penale și se constată că este neîntemeiată, efectele acțiunii judiciare vor afecta în mod inevitabil măsurile privative de libertate. întreprins într-un proces penal, ceea ce presupune necesitatea unui remediu pentru caracterul de suferință justă răscumpărată.

41. În consecință, întrucât statul a folosit unul dintre mecanismele care justifică abaterea admisibilă de la inviolabilitatea libertății individuale și apoi a dovedit că plângerea penală formulată nu este în măsură să anuleze prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată. numai ca nejustificat și deci ilegal, care atrage răspunderea penală în condițiile art. 1.349 C. civ. și, prin urmare, este supusă evaluării conform procedurii speciale reglementate de art. 539 CPP O decizie luată/comunicată în baza unui rechizitoriu în cauze penale, favorabilă învinuitului, nu îl privează de calitatea de victimă și nu-i despăgubește prejudiciul cauzat prin privarea de libertate impusă în urmărire penală, deoarece această hotărâre nu are caracter de despăgubire legală, ci, dimpotrivă, generează dreptul la despăgubire. Totodată, statul nu se poate absolvi de această responsabilitate, chiar dacă dovedește că fiecare dintre subalternii săi a acționat în mod legal. Astfel, statul își asumă responsabilitatea obiectivă pentru repararea prejudiciului suferit de persoana în cauză, în baza obligației statului de a asigura buna funcționare a administrației publice a justiției.

42. Prin urmare, este de datoria statului să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de privarea de libertate pronunțate în procesul penal, indiferent de motivul care a condus la răspunderea acestuia, de caracterul injust sau nelegal al măsurii privare de libertate, sau libertate. libertate. Orice distincție în acest sens este doar artificială, ceea ce duce la negarea dreptului victimei la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de orice disfuncție a sistemului de justiție.Desigur, această răspundere poate fi limitată numai atunci când subiectul măsurii a împiedicat/restricționat sau a încercat să împiedice/restrângă descoperirea adevărului, a împiedicat/împiedicat acțiunea autorităților judiciare sau a comis un comportament pedepsit în contextul procesului penal.

43. Principiul de bază al răspunderii extracontractuale, potrivit căruia orice act sau omisiune care provoacă vinovăție și cauza prejudiciului obligă autorul să o îndrepte, se aplică nu numai atunci când fapta sau omisiunea încalcă o prevedere expresă specifică a legii. , dar și atunci când încalcă o normă constituțională privind drepturile/libertățile fundamentale. De altfel, în practica sa judiciară, Tribunalul a stabilit că drepturile fundamentale cuprinse în Constituție nu au o existență abstractă, ci sunt implementate în corelare și confirmare cu alte prevederi ale Constituției. Această interdependență funcțională determină cadrul în care se exercită aceste drepturi și conținutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, decembrie 2011]. Așadar, ținând cont de hotărârea exculpatorie neîndoielnică, art. 1 sec. 3. - care reglementează justiția ca fiind cea mai înaltă valoare a statului - și art. 23 sec. 1. din Constituție trebuie privite împreună pentru că sunt indisolubil legate. Aceste prevederi constituționale stau la baza justificării răspunderii ilegale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei care a fost condamnată la o măsură preventivă privativă de libertate.

44. Prin urmare, ținând cont de obligația statului de a valorifica justiția, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cauza analizată reprezintă o eroare de practică judiciară în sensul art. 52 sec. 3., prima teză, din Constituție, dar nu din punctul de vedere al judecătorului, care s-a întemeiat pe probele existente în cauză, ci din punctul de vedere al deznodământului procesului.Prin urmare, este inacceptabil ca o persoană eliberată să suporte în continuare stigmatizarea privării de libertate la care a fost supus, fără compensația materială și morală necesară.Prin urmare, plasarea dreptului la despăgubire în strictă dependență de natura juridică a măsurii de protecție poate limita domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 52 sec. 3. prima teză în legătură cu art. 23 sec. 1. și art. 1 sec. 3 din Constituție, potrivit cărora, în baza acelor prevederi constituționale, o achitare pronunțată în baza unui rechizitoriu în cauze penale include răspunderea statului pentru privare de libertate.

45. În consecință, Curtea reține că potrivit art. 1 sec. 3. și art. 23 sec. 1 din Constituție, privarea de libertate impusă în procesul penal a încetat prin aplicarea art. 16 sec. aprins. a)-d) din Legea de procedură penală încalcă obiectul acestei măsuri, care pledează pentru aplicarea art. 52 sec. 3 prima teză din Constituție. Prin urmare, Tribunalul concluzionează că între textele de constituție citate și poziția restrictivă a Legii de procedură penală, care îmbină dreptul la despăgubiri pentru prejudicii în legătură cu privarea ilegală de libertate cu încălcarea normelor legale la luarea deciziilor. /extinderea/mentinerea masurii preventive. Având în vedere că textul legal nu poate limita sfera de aplicare a unor prevederi constituționale și nu poate prevala asupra normei constituționale, decizia de achitare/încadrare pronunțată în procesul penal pentru motivele de mai sus trebuie să aibă același scop corectiv, întrucât face dovada încălcării actul penal. are aceeași valoare constituțională - inviolabilitatea libertății personale a unei persoane - ca și în cazul nerespectării normelor legale privind adoptarea/prelungirea/menținerea unei măsuri preventive constând în privarea de libertate. Deși situația analizată nu este despre privarea ilegală de libertate, totuși, ținând cont de faptul că ambele ipoteze vizează apărarea acelorași valori constituționale [justiție, libertate individuală, legalitate], aceasta înseamnă că o persoană a cărei inviolabilitate a drepturilor personale a fost încălcate trebuie să fie recunoscute și să se bucure de aceeași protecție. Prin urmare, Curtea apreciază că în situația avută în vedere este vorba de o privare de libertate nejustificată, caz în care dreptul persoanei la despăgubiri nu poate fi amenințat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze sus-menționate în art. 539 Cod procedură penală reflectă dimensiunea deplină și corectă a dispozițiilor art. 52 sec. 3., teza întâi, din Constituție, abordarea juridică a acestuia întemeiată pe principii, și astfel natura și sfera despăgubirii, precum și acțiunile de despăgubire, sunt aceleași. (...)

47. În consecință, Curtea reține că recunoașterea dreptului la despăgubire în cazurile de privare nejustificată de libertate nu este o consecință a articolului 3.5 sec. 5 din Convenție, dar art. 1 sec. 3 art 23 sec. 1. și art. 52 sec. 3 prima teză din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard de protecție a libertăților individuale mai înalt decât cel stabilit prin Convenție, recunoscând dreptul la o cale de atac în cazurile de detenție ilegală și privare ilegală de libertate în cadrul proceselor penale hotărâte prin încadrare. , în baza art. 16 sec. 1 lit. a)-d) din Legea de procedură penală, adică achitarea. De îndată ce acest standard este propus, și în legătură cu acesta, garanții care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art. 5 sec. 5. Convenție.

48. În acest context, Curtea mai reține că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul liberării - art. 16 sec. 1 lit. a)-d): a) actul nu există; b) infracțiunea nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârșită ca infracțiune prevăzută de lege; (c) nu există nicio dovadă că persoana a săvârșit o infracțiune; d) există justificare sau numărabilitate - tocmai pentru că, în caz contrar, prezumția de nevinovăție a unei persoane de la art. 23 sec. 11 din Constituție. De regulă, achitarea are forță de lucru judecat și are ca rezultat menținerea/menținerea prezumției de nevinovăție. Or, a distinge motivele de achitare pentru a stabili dacă o persoană își exercită dreptul la despăgubire ar însemna menținerea unei umbre de îndoială în prezumția de nevinovăție. Acesta este unic și are același efect indiferent de baza de plată. Nici înainte, nici după achitare nu se pot crea grade diferite de nevinovăție relativă. (...)

52. Pe de altă parte, dacă cauza penală se soluționează prin aplicarea unuia dintre motivele de suspendare [art. 16 sec. 1 lit. e)-j) din Legea de procedură penală], care în sine face imposibilă examinarea fondului instanței, dreptul la despăgubiri pentru prejudicii nu există, deoarece plângerea penală nu a fost soluționată în temeiul, inclusiv penal. proceduri din motive procesuale sau juridice materiale care au împiedicat încheierea acesteia. În astfel de cazuri, o persoană poate cere continuarea urmăririi penale, în condițiile art. 18 din Legea de procedură penală, în vederea obținerii achitării, care dă dreptul la despăgubiri pentru prejudicii. Este clar că dreptul la ocrotire juridică este și va continua să fie garantat atunci când privarea de libertate este impusă ilegal într-o cauză în care s-a decis prin aplicarea motivului suspendării procesului penal sau condamnării unei persoane.

53. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că soluția juridică cuprinsă în art. 539 din Legea de procedură penală, excluzând dreptul la despăgubiri pentru daune-interese în caz de privare de libertate pronunțată în procesul penal hotărât în ​​acțiunea colectivă, potrivit art. . 16 sec. 1 lit. a)-d) din Legea de procedură penală sau achitarea a fost încălcată de la art. 1 pct. 3, art. 23 sec. 1. și art. 52 sec. 3 prima teză din Constituție.

54.În ceea ce privește organul însărcinat cu examinarea privării ilegale de libertate, care dă dreptul la despăgubiri pentru prejudicii, Curtea a apreciat în practica sa judiciară că articolul 539.° nr. este un caz de privare ilegală de libertate inițiat prin ordinul Curții de Stat, încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului completului preliminar și încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței competente să luați în considerare cazul, în funcție de caz. Această condiție obligă autoritățile judiciare menționate anterior să formuleze concluzii definitive în conformitate cu textul criticat privind nelegalitatea măsurilor preventive privative de libertate aplicate în cursul procesului penal, inclusiv etapele premergătoare pronunțării unei sentințe, sub rezerva rămânerii definitive a sentinței. care urmează să fie revizuită prin recurs sau împotriva căreia poate fi formulată contestație în conformitate cu art. 204.–206. din Legea de procedură penală. În plus, aceasta presupune și obligarea unei hotărâri judecătorești definitive prin care se constată nelegalitatea măsurilor preventive privative de libertate.[Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, pct. 12.].Instanța a constatat că prevederea art. 539 alin.2 din Legea de procedură penală, obligația organelor judiciare de a declara în hotărârile definitive legalitatea măsurilor preventive privative de libertate aplicate în procesul penal este în conformitate cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție [paragraful 17]. Modul în care autoritățile judiciare sunt specificate în prevederile art. 539 alin.2 CPP de a îndeplini această obligație nu este o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci mai degrabă un aspect axat pe interpretarea și aplicarea legii [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, pct. 18; în acelaşi sens cf. Vezi și Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, alin. 20, Hotărârea nr. 271 din 10 mai 2016, alin. 21 și Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, alin. 19].Așadar, în cazul privării de libertate pronunțată în procesul penal prin încadrare, în sensul art. 16 sec. 1 lit. a)-d) din Legea de procedură penală sau de achitare, exercitând dreptul la despăgubiri pentru prejudicii în fața instanței, procesul civil se va întemeia pe hotărârea de încadrare corespunzătoare sau hotărârea judecătorească de achitare.”.

*Citiți textul integral al Deciziei 136/2021 aici